Portretul unei familii turcești de Irfan Orga

portretul-unei-familii-turcesti

Imperiile cad, oamenii eșuează, orașul continuă să trăiască.

Cartea lui Irfan Orga îndepărtează mistica orașului Istanbul, concentrându-se pe călătoria familiei sale printr-un peisaj social în schimbare.Acest proces ne oferă un portret al orașului său în primele decenii tumultoase ale secolului 20.

Orga s-a născut aproape de Marea Marmara în 1908 într-o familie de comercianți bogați. Începe Portretul cu amintirile scăldate de soare a unui băiețel privilegiat în ultimele zile ale dominației otomane, sugestii ale instabilității imperiale ascunse în pliurile imaginilor copilăriei: un bunic aspru, o mamă frumoasă, un tată răbdător, o bunică impresionantă care își conduce cercul social cu sprâncenele arcuite și priviri critice. Familia se extinde, iar bunica îl surprinde ducându-l pentru prima oară la hamam și la petreceri unde aude conversații șoptite, acele conversații pe care părinții încearcă să le țină departe de copii: prima întâlnire cu războiul și rigorile ei.

Tocmai când Irfan începe școala, efectul Primului Război Mondial începe să se simtă. Bunicul a murit, afacerea familiei este vândută și încet-încet slujitorii părăsesc posturile, se cumpără o casă mai mică iar penuaria de alimente se răspândește. Unchiul său și apoi tatăl sunt încorporați. După ce casa le este distrusă într-un incendiu, Irfan, fratele lui și sora mai mică împreună cu mama locuiesc pentru o vreme la bunica. Mama încearcă din răsputeri să afle unde este soțul ei, acesta murind în drum spre Gallipolli. Cu bunica scoasă din testamentul fostului soț, trăind cu toții într-un apartament foarte mic, familia începe să cunoască cu adevărat ce sunt lipsurile.

Şi în ziua aceea am mîncat pîine acră cu o supă care avea gust de apă sărată. Apoi au venit zile cînd puneam pe raţia noastră de pîine numai ulei de măsline foarte alterat şi eram atît de slăbit, că nu mai puteam să merg. Îmi amintesc cum într-o zi zăceam în salon, leşinat de foame şi nefiind în stare nici măcarsă-mi mişc o mînă sau un picior.

Dacă înainte, mama lui Irfan nu părăsea locuința, acum se aventurează pe străzi, găsindu-și de lucru într-un magazin de uniforme. Devine o figură distantă pentru copii, mai ales după ce aceștea sunt trimiși la internat. Doi ani mai târziu Irfan se întoarce după ce a fost bolnav și neglijat la școală, chiar și mama lui nerecunoscându-l.

Începând cu 1919 lucrurile încep să se schimbe, munca mamei aduce mai mulți bani, băieții sunt trimiși la școala militară Kuleli. Școala nu este bine organizată, poate și pentru faptul că țara a fost invadată de trupele aliate. De aici, povestea continuă cu antrenamentul din Anatolia și vacanțele la Istanbul. Irfan se alătură forțelor aeriene în 1931 și își mută familia pentru a fi mai aproape. Mama lui începe să slăbească și să aibă un comportament din ce în ce mai ciudat crezând că bunica lui Irfan îi dorește moartea. În cele din urmă se întâmplă, mama lui Irfan decedând în 1940.

Autorul  scrie despre trecerea de la bogăție la sărăcie a familiei cu detașare și cu doze de umor încât cititorul ar putea fi tentat să frunzărească cartea doar pentru simpla plăcere a lecturii. Cu siguranță bifează toate căsuțele ideilor, locurilor, sentimentelor care sunt calde și familiare oamenilor de-a lungul Bosforului: conacele yali, sariyer, crusta pâinii proaspete, cărucioare mari cu fructe ce traversează străzile înguste. Orice s-ar spune, Portretul nu se împiedică de nostalgie.

Vara acelui an ne-a prins chiar şi fără pîine uscată în şcoală, iar bătrînele ne duceau într-un loc numit Fenerbahçe, unde creşteau mulţi sakız ağacı (eucalipţi) mari, cu ciorchini deşi de fructe mici şi roşii, răşinoase. Obişnuiam să aruncăm cu pietre în copaci, cîteodată avînd norocul să doborîm fructele prin buruienile mari. Ne luam apoi la bătaie ca nebunii pentru ele, împingîndu-ne unii pe alţii şi trîntindu-ne la pămînt pentru a găsi fructele şi a le mînca lacom, ca nişte mici animale. Erau acre, dar, în mod curios, mulţumitoare şi ne umpleam buzunarele cu ele, luîndu-le la şcoală ca să le mîncăm în timpul nopţii. Alteori mergeam la Fikir Tepesi, de unde culegeam şi mîncam kuzukulağı (măcriş), ajutîndu-i pe cei mai mici dintre noi să aleagă plantele potrivite. La Kalamış căutam bayırturpu (ridichi mici albe), care ne făceau o sete cruntă. Şi de multe ori îmi amintesc că mîncam florile de migdal din copaci, îndesîndu-le în gura mea mereu flămîndă.

Pentru fiecare bucățică de solidaritate a cartierului, există o amintire a foametei. Nu suntem lăsați să stăm prea mult în grădinile de pe litoral, ce aparțineau familiei scriitorului înainte de război sau în camerele dantelate pe care mai târziu familia le închiriază, doar atât cât noi, cititorii, să ne simțim confortabil cu romantizarea trecutului.

Valoarea cărții constă în abordarea sa realistă asupra disperării epocii și ca memorial adus oamenilor iubiți de Orga.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.